Nu știu ce se întâmplă, dar cu primul copil am devenit mult mai sensibilă, mult mai gânditoare și în sinea mea filozofez de îi întrec pe Platon și Aristotel. Iar cu emoția, cu ea stau prost. Rău de tot. Văd pe stradă o pisică mieunând și instantaneu mă gândesc sau mă întreb dacă are parte de iubire, afecțiune, hrană. Dacă are pe cineva. Și ca să îmi fie mie bine, mă gândesc că are.
Nu știu dacă este normal, dacă alte mămici au simțit această transpunere simpatetică, dar eu parcă am desfiletat un canal emotiv din care se scurg tristeți. Oriunde mă uit, nu pot să nu îmi pun întrebări existențiale și să nu mă afund în dezbateri monologice fără câștig de cauza. Eu versus mine este un Blitzkrieg continuu, care durează doar o secundă, dar îl simt câteva ore până reușesc să îmi distrag atenția. Dar nu pentru mult timp. Și totuși, dacă pisica aia nu are pe nimeni?
Ei bine, cu copilul meu e și mai grav de atât. Nu e zi să nu mă gândesc că va veni vremea când voi fi cum e mama, fără copil de 8 luni care să mă iubească fără motiv și să mă ia de-a gata. Să creadă că i se cuvine să mă aibă. Fără să mă critice, să își pună întrebări sau să își împartă minutele cu alții. Să mă adore pur și simplu.
Astăzi starea a excelat. M-am trezit plângând în timp ce se răsucea și se împingea în mine. În timp ce își înfigea unghiutele -pe care am uitat să i le tai- în obraz. În timp ce îmi zâmbea ca o broscuță să îi dau sân. Mi-au curs lacrimi pentru că mi-am dat seama că el o să uite aceste momente tandre, iar eu nu. Din această relație simt că ies în pierdere, fiindcă nu își va mai aminti cum se ține cu mâna de degetul mare de la picior când suge. Nu va ști că mi-a dat sângele când m-a mușcat, iar eu am strâns din dinți și am râs cu un talent actoricesc tinzând spre zero. Nu va ști multe…
Eu nu am amintiri cu mama să o mușc de sân, să o țin trează nopțile, să o trag de păr până rămân cu fire în mână, dar mai mult ca sigur că așa s-a întâmplat. Ea ține minte, eu – nu. Dar jur, tare mult aș vrea să fi ținut minte. Să fi știut prin ce trăiri am trecut amândouă. Nu pot să nu mă întreb dacă așa aș fi apreciat-o mai mult decât o apreciez acum? Dar copilul meu pe mine?
V-am spus, filozofii tardive la miezul noptii…In orice caz, nu pot decât să îmi șterg nasul, să îmi strag copilul în brațe și să îl miros până îl las fără parfum. Să profit de timpul de acum, care este al nostru și numai al nostru pentru o vecie de câțiva ani…
Sincerități, mizilicuri și îngândurări 