Mă răsucesc pe tălpi ca un tititirez
Şi scuip pe lumânare să n-o mai veghez.
Vuietul din suflet îmi spune să alerg…
Cu mii de voci în minte nu pot decât să merg.
Şi merg.
Mă lepăd de uitarea momentelor tăcute,
Închipuind albume, cu fotografii trecute.
Iar inşii din imagini urlă să alerg
Şi cum n-am picioare nu pot decât să merg.
Şi merg.
Ajung într-o odaie ce pare un culcuş,
Cu oase despicate şi mult rumeguş.
Iar oglinda-mi spartă mă-ndeamnă să alerg…
Şi cum nu am ochi, nu pot decât să merg.
Şi merg.
Îmi târâi suflul vieții prin țărâna sa
Şi bat din poartă-n poartă, poate m-oi vedea.
Mă prind cu vitejie de o clanță rece,
C-am obosit să fug, să nu mă pot întrece.
Mă strigă tata brusc, şezând blând pe scară:
– Cât mai stai aşa, nemişcat, afară?
Sincerități, mizilicuri și îngândurări 