Dupa ce corola de iluzii romantate a Nepalului a fost strivita de realitatea in care zace Kathmandu-ul, nu ne-a ramas decat sa ne resemnam. Ce altceva puteam face? Aveam de petrecut doar 4 nopti in hotel pana sa plecam pe munte. Acolo urma sa fie minunat, cu totul si cu totul alt decor, alt aer, alt salt sufletesc. Asa ca, nu mai conta daca faceam pace sau nu cu orasul.
Fara prea multe sperante si asteptari, ne-am trezit pe la 7 dimineata din cauza galagiei de afara. Se construia de zor un bloc de vreo 5 etaje chiar langa o groapa de gunoi. Langa hotelul nostru. Am coborat totusi pe la un 9 la micul dejun, unde ne astepta acelasi tip de la receptie.
-Good mooorning!, ne-a intampinat indianul-nepalez voios, cu gura pana la urechi.
-Heeello, dear Sir and Madam!, ne saluta un altul din spatele lui, si mai tivilichiu, cu meniurile pregatite. Fericirea lor sincera ne-a contaminat, ne-a smuls cateva surasuri si a cultivat nitel optimism.
-Good mor-ning, sun-shine…, am incercat eu sa intorc melodic salutul.
Primim comanda nici la 10 minute dupa ce ne-am asezat la masa. Am servit 2 oua fierte, ceva legume coapte, unt, gem, toast, suc, cafea si clatite cu miere extraordinar de bune. Toate pentru 3$. “Hm, se pare ca nu-i totul prost”, imi zic.
Tolanita pe scaun si rasucind ceasca de cafea goala, scrutam tacticos incaperea. Asteptam sa localizeze Andrei pe harta punctul turistic in care se fac permisele pentru trekking. Amandoi tergiversam sa iesim din hotel.
-Mergem?, ma intreaba intr-o doara.
-…aham, raspund cu jumatate de gura. Unde trebuie sa ajungem?
– La Nepal Tourism Board. Mergem pe aici, pe acolo, si pe aici, facem la dreapta…
-Bine, bine, te cred. Dupa tine…
Ne-am ridicat de la masa si am iesit din hotel. Amandoi credeam ca o sa dam peste aceeasi nebunie urbana din seara precedenta. Ne-am inselat insa. Am dat peste o nebunie si mai mare. Seara fusese “linistita”.
Stradutele stramte, de vreo 6 picioare de-ale mele, erau calcate de zeci de ricse, autovehicule, motociclete si pietoni in acelasi timp pe metrul patrat. Sunetul claxoanelor era atat de frecvent si persistent, incat credeai ca e vreo inmormantare. Agitatia era mai mare decat intr-o sticla cu apa minerala. Simturile ni se ascutisera subit, intorcand gatul pana la 360 de grade.
Dupa vreo ora de mers, ne-am oprit intr-un colt de strada, usor ferit de zarva urbana, sa consulte Andrei harta. Eu m-am lipit pe zid si am ridicat privirea. Atunci, abia atunci am deschis ochii de-a dreptul si am inceput sa-i casc. Din cauza zarvei, nu observasem nimic. Nu aveai timp sa observi.
-Andrei, uita-te putin in jur. E minunat, ii spun, tragandu-l de maneca.
-A? Wow…Uite ce temple faine, uite ce case, ce de condimente!! Ai vazut pestii aia uscati in sac?
Dintr-odata, vedeam in culori si ne bucuram ca doi copii la fiecare respiratie a orasului.
In Kathmandu, oamenii sunt simpli, umili si saraci, da, dar sunt tare fericiti, muncitori si bogati launtric. Respectul culturii, respectul traditiei si religiei sunt mult mai importante decat hartiile cu numere. In Kathmandu, strazile si locuintele sunt mizerabile, da, dar templele si locurile sfinte – imaculate. Nepalezii se descalta inainte sa paseasca in interiorul lor si duc zeilor ofrande din orez sau flori. In Kathmandu, arhitectura locuintelor de zeci de ani este extraordinar de frumoasa si bine conservata, iar meseriile traditionale sunt respectate cu incapatanare. Kathmandu-ul este atat de poluat, incat nu se poate bea apa potabila decat din sticle imbuteliate si nu se merge decat cu masti protectoare pe strada daca vrei sa nu inhalezi praf. Cu toate acestea, nepalezii isi iubesc casa precum ne-o iubim noi pe a noastra. Si daca ei, care isi petrec toate zilele pe strazile din Kathmandu, sunt fericiti si multumiti de viata pe care o cara, cum ar putea fi un turist atat de ignorant? Si pentru 4 nopti…
-Luam o ricsa?
-A? Ce?, clipesc eu des.
-Luam o ricsa?, repeta Andrei. Nu imi dau seama unde trebuie sa ajungem si ma gandeam sa ne duca ei.
-Aaa, nu, nu. Mergem pe jos. A inceput sa imi placa…
De atunci, perspectiva ni s-a schimbat. Am inceput sa ne integram, am inceput sa ne amuzam de cutiile de carton primite in cap din senin, de maimutele de pe strazi care fura mancarea oamenilor, am incetat sa mai tresarim la fiecare claxon si profitam de fiecare minut de drum. Raman totusi cateva subiecte greu de digerat: aerul irespirabil, flegmele de pe jos (nu stiu cum pot fi atatea!) si carnea expusa in strada, in praf, cu muste misunand deasupra.
-Vrei niste ciolan d-ala galbejit? Pute pana aici, ma intreaba Andrei ori de cate ori are ocazia, crezand ca e foarte amuzant…
In cele din urma, am cazut la pace cu orasul. Acum, sa vedem cum stam cu muntele. De maine incolo.
Ca o concluzie: Kathmandu-ul poate sa te plesneasca si sa te trimita acasa cu primul avion daca faci nazuri. Dar daca tu refuzi si ii intorci si obrazul, l-ai cucerit.
Va pun cateva poze facute cu telefonul si, cand ajungem la un PC, o sa incerc sa pun de pe aparat (sunt doar 3, ca netul merge execrabil):
P.S. Ne auzim peste vreo doua-trei saptamani, ca maine plecam pe munte si nu vom mai avea semnal.
Sincerități, mizilicuri și îngândurări 
Te citesc cu super entuziasm si emotie 🙂 de abia astept sa aflu si urmatoarele voastre aventuri, care sper sa fie dintre cele mai misto!
Te pup!
Ma bucuur!! Te pup cu mare drag :*